SPERANȚA
Speranța vine-atunci când omul crede
Că nu-i pământul vis ci carne vie,
Iar simțurile noastre nu-s de vină.
Și toate cîteun om de-aici le știe,
Din poartă de privești, îți par grădină.
Nu poți intra, dar ea-i adevărată,
Și de-am avea priviri pătrunzătoare,
Grădina lumii am vedea c-arată
Și stele noi, și câteo nouă floare.
Că ochiul se preface, unii zic,
Că nu-i nimic, că totu-i o părere,
Dar ei speranța și-au pierdut cu toții
Și sunt convinși că, de se-ntorc un pic,
Această lume deîndată piere,
De parcă-ar fi răpit-o-n grabă hoții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu